miercuri, 25 iulie 2012

De ce aş pleca din ţară

Şi totuşi mă ia dorul de ducă. Chiar dacă mi-e bine aici. Chiar dacă trăiesc într-o bulă hiper-privilegiată unde problemele la ordinea zilei se aud înăbuşit. Chiar dacă mă păcălesc singură cu 4 zile acolo, 5 zile dincolo, pe care încerc să le umplu cu momente memorabile. Vacanţele nu-mi sunt de-ajuns şi mă văd plecând din nou.


Pentru că nu e comod
Semestrul în Belgia a fost o aventură controlată, o ieşire cu-un picior din zona de confort şi singurul meu moment de independenţă de până acum. Când mă gândesc la o nouă plecare, mai că îngheţ de frica viitoarelor catastrofe; ciudat, însă, că frica asta mai mult mă-mpinge să plec, să încerc, să văd dacă merge. Vreau să mă obişnuiesc cu o cameră mică şi friguroasă, să dau ciorba în foc şi să învăţ un singur drum spre şcoală, pe care să nu-l schimb decât cu harta în mână. (Şi chiar mi-ar plăcea o şcoală la care să nu pot da rasol.)


Pentru că „acasă” e un concept flexibil
Da, familia imediată mi-e restrânsă în 120 de km. Unchii şi mătuşile, în schimb, sunt deja bine înfipţi pe meleaguri nord-americane, respectiv scandinave. Prietenii cei mai dragi din liceu au între ei Canalul Mânecii. Gaşca din Erasmus s-a răspândit care încotro, dar începe timid să migreze din nou spre Vest, iar în Bruxelles au rămas măcar trei oameni care mi-ar întinde o pătură pe jos şi o cană de ceai. Toată ameţeala asta geografică mi-a arătat că distanţa fizică n-are a face cu apropierea emoţională. Altfel spus, dacă „home is where the heart is”, oricum ar trebui să mă mut în aeroport ca să-mi recompun inima. Şi-atunci, ce contează unde e aeroportul?


Pentru că e momentul
Dacă nu acum, atunci când, întreba retoric un artist de excepţie al muzicii româneşti. Sunt (relativ) proaspătă absolventă, tocmai bine cât să pretextez un master. Nu-s legată de glie şi pot să dau confortul actual pe sentimentul de „am făcut-o şi p’asta” viitor. Prefer să-mi fie dor de ai mei decât să ne certăm zilnic pe dezordinea din camera mea. Vreau să văd dacă-mi iese, vreau să mai am o nebunie de-asta înainte să mă stabilesc în viaţa de adult.


Deci probabil că o să plec. Dacă nu-mi dispar documentele pe drumul spre Olanda (ah, Poşta Română, tărâm al încântărilor) şi dacă găsesc unde să locuiesc, din septembrie o să fiu la master în Maastricht. Uraţi-mi noroc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu